Întrebări

Unde îţi este izvorul, iubire?
Cum de renaşti cotidian pe pământ?
De ce nu îţi cauţi o lume în care
oameni mai buni să te poarte în vorbă sau gând?

Ce sevă-ţi hrăneşte făptura plăpândă
în sufletele de piatră în care-ai crescut?
Şi cum de mai înfloreşti, însetată
de lacrimi uscate-n trecut?

Mai vin copii şi-ţi plâng la rădăcină
o lacrimă, o bucurie sau chiar un sărut.
Trec anii şi altor altare se-nchină
Nepăsători de raiul pierdut.

Îşi aduc de tine aminte bătrânii,
înşelaţi de zeii pe care i-au înfruptat,
te invocă-n secunda pierii...
iar tu reapari ca şi cum niciodată nu ai plecat.

Răspunsuri

Întunericul mă găseşte sumbru
fără să priceapă că
numai din penumbră poate fi înţeleasă
frumuseţea luminii.
Cei cărora le vorbesc
mă consideră pesimist,
deşi prin tot ce spun
le călesc optimismul.
Apele mă judecă instabil,
deşi eu voi mai dura poate
şi când ele, cu alt chip,
mă vor zări a doua oară.
Oamenii mă văd trist,
fără să aprecieze delicateţea
de a lăsa, din când în când,
fericirea să se odihnească.

Definiţie

...pentru Luiza-Maria.
Dacă mai zâmbim în somn
sau mai suntem cuprinşi de teamă
e semn că nu ni s-a scurs pe deplin
copilăria din suflet.
Dacă ne mai putem juca
în gând cu noi,
cei de odinioară,
înseamnă că nu am încetat să fim copii.
Dacă nu ne simţim străini
în propria copilărie,
aceasta trăieşte prin noi
şi ne transformă viaţa în joc.
Căci copilăria durează până când
învăţăm să ne numărăm păcatele,
iar maturitatea începe
atunci când ne oprim din numărat.

Antoine de Saint-Exupery

Marele sculptor se naşte din mulţimea sculptorilor neînsemnaţi.

Antoine de Saint-Exupery

O civilizaţie se clădeşte pe ceea ce li se cere oamenilor, nu pe ceea ce li se dă.

Antoine de Saint-Exupery

Obligă-i pe oameni să clădească un turn şi vor fi fraţi. Ca să se urască, aruncă-le grăunţe.

Antoine de Saint-Exupery

Esanţa lumânării nu e ceara care rămâne, ci lumina.

Angoase

Mă tem de bogăţiile care mă fac sărac,
de ploaia ce nu udă,
de Soarele ce nu încălzeşte
şi de ochii fără lacrimi.
Mi-e frică de lumina care orbeşte,
de întunericul ce luminează calea,
de asfinţitul fără lumină
şi de răsăritul fără întuneric.
Mă dezgustă florile fără miros,
vinul care nu îmbată,
apa care nu ţine de sete
şi iubirea care naşte ură.
Mă înfioară timpul ce stă pe loc,
frunza care bate fără vânt,
apa liniştită în mijlocul furtunii
şi iubirea fără sacrificiu.

Ora Pământului

Bucătăria de chirpici
era primenită cu miros proaspăt
de var stins în ogradă
la câteva săptămâni înainte de Paşte.
Var cumpărat de la negustori
veniţi de aievea, în căruţe cu coviltir,
ce ascundeau bolovani de piatră albă,
sfârâitori sub scuipatul proaspăt.
Orele de seară târzie
erau animate acustic doar de zgomotul
unui aparat învechit în care se aud, poate şi acum,
fragmente de teatru radiofonic.
Tensiunea creştea în difuzoarele
pline de praful anilor din urmă,
însă era brusc întreruptă
de întuneric: ,,S-a luat lumina!"
suna verdictul implacabil.
Cuvintele astea aveau un iz de anticreaţie,
pentru că sunau taman pe dos faţă de cele
ale Creatorului
de la începutul veacurilor.
Singura diferenţă notabilă
era că de data asta era vorba
de lumina unui bec de 50 de vaţi.
Pierea odată cu întunericul
şi acel mic univers
creat în mintea copilului
ce îşi imagina feţele personajelor
pornind de la vocile care răsunau în difuzoare.
Mureau vocile grase, cele slabe,
vocile cu nas coroiat, cele cu faţă rotundă,
vocile înalte şi cele scunde,
vocile cu ochelari sau cele şchioape.
O vreme se încăpăţâna să aştepte
să vină curentul şi, întins în pat,
îşi imagina cum respectivul, curentul,
se apropia de bucătăria lor.
Îl însoţea la pas de om bătrân de când pleca din oraş
- auzise el că de acolo s-ar trage -
până când o cotea pe uliţa lor, pe vale,
trecea pe la poartă bunicilor,
apoi peste podul şubred de lemn,
ajungea la fântână şi................
Dimineaţa uita totul;
miros de pământ reavăn,
fumul curăţeniei de primăvară,
miei albi ca laptele în ţarcul oilor.
Alt Univers, mai concret, regenera cotidian.
După ani,
mi se cere să sting luminile
cam la acelaşi moment din an.
Zâmbesc la gândul sutelor de ore ale Pământului,
sărbătorite în avans
şi luminez ostentativ sărăcia
cu un bec de 100 de vaţi.

Crez

Îmi e frică să şterg praful din casă.
Cine ştie ce viitoare fine
aranjamente geologice ajung să deranjez
prin acţiunea mea necugetată.
Nici petale de flori nu rup,
ca să nu ştirbesc,
de dragul amorului,
din frumuseţea viitoarelor fosile.
Nu îmi plac vulcanii, de teamă
ca talpa mea să nu râmână eternizată
în cenuşa lor, speriind astfel, prin urăţenie,
viitori antropologi aflaţi în căutarea
unor predecesori mai estetici.
Prefer să stau lângă oameni, aproape,
să mă-nchin, să iubesc şi să sper
convins că aceasta e singura cale ce, poate,
nu duce sigur spre efemer.

Vestigii

Simt că sunt o adevărată necropolă
în care zac amestecate
rămăşiţe din sufletele nesfârşitelor generaţii
ale străbunilor mei.
Oamenii pe care îi întâlnesc în viaţă
au cu toţii veleităţi de arheologi
şi-mi sapă cu încăpăţânare la temelie,
căutând sentimente unicat.
Jefuit de multe comori sufleteşti
cu care eram înzestrat,
mi-am deschis un magazin în priviri
unde vând, în schimbul zâmbetelor,
copii fidele ale originalelor.
Noii cumpărători pleacă fericiţi
de noile lor achiziţii, cumpărate pe nimic,
neştiind că ceea ce au,
nu vor avea niciodată.

Dubla măsură

Ca un sultan admirându-şi haremul
plin de soţii iubitoare,
mă regăsesc, imperial, dimineaţa
în faţa dulapului cu haine.
Cu un aer ceremonios, o aleg pe aceea
căreia o să îi umplu goliciunea
cu carnea mea, dându-i, în acest fel,
un sens în ziua cu pricina.
De multe ori îmi place
să îmbrac o haină câteva zile la rând
şi în felul acesta să o hrănesc
cu iluzia fidelităţii.
Cu unele devin intransigent
şi le repudiez brusc şi definitiv din garderobă
în zilele fatidice în care le este sortit să plece
pe drumul fără întoarcere către bulendre.
Nu mă pot lepăda însă la fel de oameni,
şi mă mai îmbrac adeseori cu amintirea lor,
chiar dacă ei, oamenii, nu sunt nimic altceva
decât nişte haine cu suflet.

Coşmar

Mă scufundam în mlaştina disperării
tras spre adâncuri de gânduri negre,
dar am răzbit spre suprafaţă
când nu am mai pus toate greutăţile pe suflet.
Am sângerat în partea inimii
ca străpuns de o lance a regretelor,
dar rana mi s-a închis hotărându-mă
să ţin cont de cine îmi stă în coastă.
Am aruncat împotriva mea plăgi biblice
încât pielea mi se umpluse de lepră,
aşa că mi-am propus să am grijă
la cine îmi intră pe sub piele.
Am mai visat că zăceam cu creierii sfărâmaţi
de un glonţ tras în războiul cu mine însumi
şi m-am trezit convins că trebuie să fiu mai atent
la tot ce îmi trece prin cap.