Nemărginire

Timpul e rodul clipelor sublime
ce vor sa iasă din anonimat.

Mii de milenii s-a lucrat a lumii zămislire
şi iată, o Secundă Pământul a creat;
infinităţi de ape se scurg spre mări în nesfârşire,
ajunge o secundă şi...marea e uscat.
O viaţă trudeşte omul către mântuire
şi doar o clipă îl transformă în damnat,
iar altul ale vieţii secunde le pierde în neştire
şi-o altă Clipă i le-a răscumpărat.
Poeţii rătăcesc printre idei până-n smintire,
aşteaptă Clipa şi s-au eliberat,
căci Babel de cuvinte tânjeau în putrezire
la gândul ce le-ncheagă-n vers curat.
E viaţa noastră un ocean de clipe sfinte
de una dintre ele stă sufletu-agăţat,
pierdut printre epave de vise ne'mplinite,
vâslind către limanul iubirii, ne'ncetat.

Timpul e rodul clipelor sublime
ce vor sa iasă din anonimat.

Polul Sud

,,Nimic nu-i aici de văzut, nimic care să se deosebească de monotonia înfiorătoare a ultimelor zile." Descrierea Polului Sud de către Robert Scott, 16 ianuarie 1912.

Mecanizare

Pământul zămislea sub fier şi sub fier ăşi dădea cu încetul suflarea; căci nimeni nu-l iubea şi nu-l ura, nimeni nu-i închina rugi şi nimeni nu-i arunca blesteme.

Despre minuni

Pentru ca să se întâmple o minune, ceva miraculos, cea dintâi condiţie este întotdeauna credinţa unui individ izolat în minune.

Prefer regretele

Oamenii se împart în două mari categorii: cei care preferă să aibă regrete şi cei care preferă să aibă remuşcări.

Disensiuni

Recunosc, am multe divergenţe
cu propria-mi persoană
şi reuşesc, uneori,
chiar să îmi devin antipatic.
Adesea, e aşa o ceartă în mine
încât nu mai aud nimic
din tot ceea ce
spun celorlalţi.
Îmi vine chiar să mă plesnesc,
dar mă abţin, pentru că
nu ştiu căruia din mine
i-ar aparţine obrazul lovit.
Totuţi, cel mai rău este
dacă ajung să îmi întorc spatele
şi nu mă mai pot
privi în ochi.
Poate şi de aceea nu ştiu ce vor
oamenii din jur cărora le ţip:
- Ce aveţi cu mine,
când în mine sunt atîţia eu?

Contopire

Într-adevăr, între un om şi un alt om nu există nici o comunicare. Chiar dacă îi apropie într-o clipă ceva, clipa de contopire nu coincide. Se depărtează, se contractează fiecare ca melcii în spirala lor de calcar.

Boală

Se întâmplă uneori
să mă doară capul
cu tot cu suflet.
Alteori, mă ţine un junghi
în gândurile bune
şi parcă nu mai am nici o vlagă
în rostirea vorbelor frumoase.
Îmi pare adesea
că pulsul iubirii îmi scade
atât de mult,
încât rămân fără lacrimi.
Doctorii sunt depăşiţi
de simptomele mele
şi clatină din cap
apocaliptic.
Încerc să mă vindec singur
înghiţind dimineaţa răsărit de soare
dar mai simt o vreme boala în mine,
până când îmi dau seama
că trăiesc.

Despre cuvinte şi oameni

Când mor poeţii,
oamenii doar mimează tristeţea
şi numai cuvintele suferă cu adevărat,
căzute pradă nerostirii veşnice.
Doar acestea simt neîmplinirea gândului
că vor rămâne poate fără pereche,
înşirate fără noimă
pe colţuri putrezite de hârtie.
Fără poeţi cuvântul simte că îşi pierde sensul
şi e ca şi cum oamenii îşi pierd sufletele,
căci fără ei cuvântul e o adunare finită de litere
la fel cum noi suntem o sumă de carne şi oase.
Ar trebui să înţelegem suferinţa cuvintelor
pentru că orice om se simte în viaţă, măcar uneori,
cuvânt fără sens, nearticulat şi tern
aflat în căutarea poetului ce-i va găsi perechea.

Creierul nostru a fost proiectat pentru a înţelege vânătoarea şi culesul, împerecherea şi creşterea copiilor: o lume cu obiecte modeste. Nu suntem echipaţi pentru a înţelege ceea ce e foarte mic sau foarte mare; lucruri a căror durată se măsoară în picosecunde sau giga-ani.

Diversitate

Cât de uniformi suntem, noi, oamenii din ziua de astăzi...
Ne îmbrăcăm, mănâncăm şi gândim la fel.
În plus, ne şi naştem la fel.
Când le-a venit sorocul mamelor
S-au îndreptat organizat către maternităţi
Ca să ne nască într-un mod industrial.
Altcumva pe vremuri....mai stilat.
Fiecare se năştea la casa lui cu moaşă
Personală.
După un timp, când se făcea copilul mai mare şi
începea să înţeleagă cele lumeşti,
mama îi împărtăşea copilului taina:
,,Uite, aici, lângă sobă,
te-am făcut pe tine."
Copilul rămânea o clipă ca trăsnit
Şi se vedea parcă, acolo,
Crud născut pe pat.
Avea omul nişte certitudini....
Dacă tot nu îi e dat să ştie
unde o să moară,
măcar ştia unde a venit pe lume.
Alţii, mai originali, refuzau cadrul organizat şi
îşi făceau intrarea în efemer într-un mod
discreţionar.
Pe brazdă, în pădure, la adunat fân,
la culesul viei, la târg sau unde mai era plecată
femeia cu treburi...
Munca în gospodărie
nu lăsa loc de prematernal.
Aşa ajungea omul să fie mai legat de pământ
şi se dădea greu plecat din satul lui.
De când ne-am născut prin maternităţi,
am început să fugim toţi de prin sate,
ca orbeţii.
(Gânduri dedicate tatălui meu, născut acum 66 de ani
într-o căruţă plină cu gutui, în drumul spre târg.)

Septembrie

Ploaia de toamnă îşi
aruncă mulţimea de picături-degete
peste clapele-frunze
ale copacilor obosiţi de arşiţa verii.
Pianist fără partitură ce
cântă uniform o muzică inutilă
pe care valsează haotic
primele frunze descărnate de ramuri.

Renaştere

Purtăm în noi ceva
din infidelitatea frunzei
ce se lasă prea uşor despărţită
de ramura ce a hrănit-o.
Ne ajunge o adiere a vântului de toamnă
ca să ne lăsăm rupţi
de ceea ce credeam până atunci că e parte
din fiinţa noastră.
Mai apoi,
stăm răstigniţi între ramură şi ţărână
aşteptând putrezirea
prin care nădăjduim spre înviere.
Din dorul copacului părăsit
se naşte în noi dorinţa
de a hrăni mugurii unui arbore celest
de care să nu ne mai rupem
vreodată.

Creaţia ca despărţire

Nu îi era deloc rău femeii,
pe când era doar coastă.
Se simţea bine învelind carnea lui Adam
ca într-o îmbrăţişare.
Scărpinatul bărbatului îi părea mângâiere,
iar respiraţia atingere.
După ce Dumnezeu a rupt-o din Adam,
nimic nu a mai fost la fel.
A fost ca o despărţire....
Cel mai mult îi lipseau bătăile inimii lui.
Ca să le audă la fel ca atunci când era necreată,
trebuia să îl iubească.
Iar asta i s-a părut cam greu.
Când a văzut că nimic nu mai poate fi ca la începuturi,
L-a rugat pe Dumnezeu să facă ceva cu ea,
ca să mai retrăiască,
măcar din când în când,
vremurile minunate
de mai înainte de Creaţie.
Şi astfel, Domnul i-a ascultat rugăciunea
şi i-a aşezat în pântec primul nenăscut
arcuit,
ca o coastă.

Rătăcire

Ai grijă
să nu îţi fugă sufletul în lume şi
să nu rămâi aşa, singur,
cu inima într-o mână şi creierul în cealaltă.
Buimac, vei aştepta, pe o piatră sau poate pe o stea,
să ţi se întoarcă sufletul
ca să ţi le pună la loc.
Mai rău va fi dacă te va găsi alt suflet rătăcit
şi va încerca să le aşeze, numai că le va încurca şi
nu vei mai sţi dacă atunci când gândeşti,
gândeşti cu creierul sau cu inima.

Meteorologice IX

Niciodată nu se mai văzuse asemenea ceaţă. Automobilele rare înaintau bâjbâind cu farurile oarbe. Sitele de gaz aerian sfârâiau cavernos dându-şi sufletul. Umezeala vâscoasă şi rece ca sudoarea de mort se agăţa de haine, înăbuşea respiraţia, părea că se îngroaşă din clipă în clipă, încât a doua zi trecătorii vor fi nevoiţi să-şi scobească tunel ca să se regăsească.

Meteorologice VIII

Odată cu noaptea, viscolul se îndârjise. Vântul subţire adusese nori plini, se înverşuna, rostogolind uriaşe talazuri de ninsoare. Trecătorii goneau împuţinaţi pe străzile deşertate. Tot oraşul fu cutreierat de stihiile duşmănoase ale viforului, dezlînţuindu-se cu prelungi chiote deasupra uliţelor, înfundându-se în ganguri, zgâlţâind uşile şi smulgând tinichelele firmelor.

Meteorologice VII

Natura rămâne impasibilă. ea nu participă cu nimic la peripeţiile noastre de viermi. Aminteşte-ţi soarele strălucitor de la Austerlitz în dimineaţa când au murit totuşi câteva mii de oameni.

Fiecare om este un cimitir de intenţii nerealizate.

În ce om cât de ispravă nu mijesc măcar o dată în viaţă cele mai criminale şi abjecte intenţii?

Foamea îi încleşta pumnii în adâncul buzunarelor.

Meteorologice VI

Afară ploaia se auzea şuroind nesfârşit şi monoton, ca o putere rea şi tenace, care n-are nevoie de nicio grabă ca să potopească tot, să putrezească tot, să extermine tot.

Ignoranţa e întotdeauna sigură pe sine.

Nu există singurătate mai cruntă decât cea din mijlocul mulţimilor.

Femeile nu se îmbracă pentru a cuceri admiraţia şi a asmuţi instinctul genezic al bărbaţilor; e un război numai al lor, între ele - şi nu e defel un război frivol.

E greu să admiţi că în fiecare palpită o altă durere, alt sânge, alte ambiţii şi poate o scâteie din focul divin.

Ni se pare că e datoria pământului să se lumineze la ora prevăzută. Şi astfel, în loc să aibă gust cosmic, dimineaţa are gustul pastei de dinţi.

Ne uităm la o bucată de cer, la o pasăre, ascultăm un cuc cântând, şi nu ne trece prin cap că toate acestea sunt, poate, hieroglife ale naturii pe care nu o înţelegem.

Meteorologice V

Era o ploaie meschină, cum nu prea se întâlneşte vara. una din acele ploi care putrezesc în aer şi te scot din sărite; care, parcă, nu se termină niciodată; suprimă orizontul, îmbâcsesc aerul şi-ţi toacă nervii dacă n-ai ce face.

Pierderea dragostei este răul cel mai mare care i se poate întâmpla unui om.

Dumnezeu e partea din noi care nu vrea să moară.

Meteorologice IV

Între timp nu mai plouase deloc, cerul era ca de scrum, fără un nor, iar vântul, când ieşea din letargie, semăna cu respiraţia unui om bolnav. Mari crăpături apăreau în pământ ca nişte şerpi.[...] Un gust de cenuşă care la început stăruia în aer numai la amiază, devenise aproape permanent. Până şi noaptea căldura era sufocantă. Iarba se asprise şi pe alocuri se sfărâma.

Meteorologice III

Era chiar înaintea echinocţiului de primăvară. Aerul se încălzise bursc. Cerul se limpezise. [...] Un vânt călduţ ştergea ultimele dâre de frig.

Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit la început. Trebuie să îl cânţi întotdeauna îndreptându-te spre sfârşit.

Omul dacă nu vorbeşte uneori, moare.

Despre supravieţuire

Laşitatea şi resemnarea sunt intrumente ale supravieţuirii.

Despre viitor

Viitorul este ţesut din nostalgiile noastre.

Despre şcoală

Oamenii se nasc revoltaţi iar şcoala se străduie să facă din ei nişte fiinţe supuse, resemnate, lesne de domesticit.

Despre Bine şi Rău

Nu e nici o deosebire între Bine şi Rău: ele nu există în sine, fiecare este numai absenţa celuilalt.

Despre dezamăgire

Plumbul evidenţei frânge aripile păsării neliniştite a imaginaţiei.

Despre confuzie

Soseşte întotdeauna ziua când adevărul se preschimbă în minciună şi minciuna în adevăr.

Despre Dumnezeu

Dumnezeu este cu atât mai Dumnezeu cu cât este mai inaccesibil.

Despre moarte

Şi absenţa e o moarte.

Despre bărbăţie

În ceasul morţii toţi bărbaţii au trei ani.

Despre pedeapsă

Omul e liber doar pentru a putea fi pedepsit.

Despre salvare

Nici o salvare nu e suficientă, orice condamnare e definitivă.

Meteorologice II

,,Zi de zi, zeul cu obrajii încinşi îşi mână gol cvadriga ce împrăştia dogoare, iar pletele lui blonde fluturau în vântul de răsărit ce se pornise o dată cu el."

Despre frumos

,,Frumuseţea te face sfios."

Meteorologice I

,,Se făcuse foarte cald, deşi soarele nu putea să străpungă stratul de aburi ce acoperea cerul."

Lacrimosa

Fă-ţi daltă din lacrimi
Şi izbeşte doaga sufletului,
Ca să te-mbeţi de susurul iubirii ce se revarsă.

Ziua internaţională a cromozomilor XX

Îmi displace profund ideea de zi internaţională. Aşadar şi cea de zi internaţională a femeii. Cum se face că avem o zi internaţională a femeii, dar nu avem o zi internaţională a familiei? Ceea ce ar fi de apreciat pe lumea aceasta este fiinţa umană în întregul ei, nu jumătatea izolată, însingurată şi emancipată a acesteia. În ultimul timp se vorbeşte foarte puţin de 8 martie despre MAMĂ. Practic, mama este scoasă agresiv din scenă de către femeie. Cred că asta se şi doreşte. Prin mamă riscăm să înţelegem iubire, prin femeie mai degrabă egoismul emancipării. Tragedia este că principala victimă a aşa-zisei emancipări a femeii este însăşi femeia. Nu vă rămâne decât să constataţi.....
În încheiere, logic, nu mă formalizez prin urări, dar ţin să vă asigur de respectul meu în orice zi din calendar.

,,Cei mai mari misogini din lume sunt femeile." Milan Kundera

Semne ale primăverii

,,Descoperirea mieilor abia fătaţi era primul semn de primăvară'' Marin Sorescu

Da. Şi pentru mine, în copilărie, cel mai clar indiciu al primăverii era apariţia mieilor în ţarcul oilor. Mieii proaspăt fătaţi, calzi, aburinzi ca o mămăligă proaspătă - pentru că uneori veneau odată cu ultimele ninsori - deveneau cel mai puternic simbol al primăverii. Era ca şi cum tremurul mieilor proaspăt fătaţi avea puterea să topească toate zăpezile şi să scoată mugurii din ramurile copacilor. Primăvara devenea o certitudine.
Ciclul La Lilieci de Marin Sorescu este un fel de enciclopedie a copilăriei mele. Întotdeauna găsesc în aceste povestiri ritmate câte ceva care îmi aruncă gândurile direct în satul copilăriei. Când citesc din La Lilieci conştientizez cât de statornic era satul românsec de odinioară şi cât de dezrădăcinat sunt. Preocupări comune, gânduri comune, comportamente universale ce puteau fi regăsite în satul autentic se opun brutal orbecăielii omului contemporan pe drumuri pavate.