Unele limbi străine
nu pot fi niciodată învățate.
Oamenii ajung să înțeleagă frânturi
și pentru că asta nu îi ajută prea mult,
ei încep să-și facă semne, să se atingă
sau să-și zâmbească.
Asta îi ajută un timp,
până când limba nu se mai mulțumește
cu semne.
Mai întâi se zbat să priceapă scrisul
și cum deprind să priceapă câteva cuvinte
se grăbesc să le scrijelească
pe nisipul ce va să cadă pradă valurilor.
Alții reușesc să vorbească foarte bine
încât cei din jur rămân cu impresia
că sunt vorbitori iscusiți,
dar vai de cei care nu înțeleg nimic
din ceea ce spun.
S-a întâmplat cândva ca neputința învățării
să fie atât de mare,
că însăși divinitatea s-a simțit obligată
să depășească impasul,
pogorând ca flacără tălmăcitoare de graiuri
peste capetele învățăceilor.
Așa se face că limbile astea mor.
Abia după o vreme, unii, din motive ciudate,
au ideea nebunească să le reînvețe,
spre mirarea celor din jur
care nu pricep la ce mai poate folosi
o limbă moartă.
Unele limbi străine
nu se învață niciodată,
dar cu toate astea mulți încearcă.
De pildă, iubirea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu