Povești de pe vale

Pe fratele ăsta al meu, Ion,

n-o să-l pot ierta niciodată.

Mă trezea dimineața la 3-4 și mă lua cu el

să ducem lemne la târg.

Făceam o oră și ceva până în Bacău,

ajungeam, vindea lemnele și din cât lua pe ele

îmi dădea banii numărați să îi duc acasă lu' tata.

El își păstra bani și mai rămânea prin târg,

iar mie nu îmi lăsa un leu să îmi cumpăr un covrig.

Mă întorceam singur  noaptea cu căruța prin lunca Siretului,

unde nu era ca acuma. Baltă, pădure...

Mai auzeam și lupii câteodată.

Urâcios tare pentru un copil ca mine.

Nici nu știu dacă aveam 10 ani.

Ajuns acasă, îi dădeam banii tatei, luam traista cu cărți

și plecam la școală. Acolo dădeam de căldură....

Ce să mai înveți?! Adormeam cu capul pe bancă.

Aveam însă un învățător bun, mă vedea necăjit

și mă lăsa să dorm. În câteva rînduri

mi-a cumpărat și caiet,

că a văzut că nu am pe ce scrie.

Când mă întorceam acasă, lăsam traista,

mâncam ce mâncam și plecam la făcut lemne pe a doua zi.

Seara, acasă, pe întuneric, la lampă

- curentul s-a tras mai târziu la noi în sat -

cine să mai învețe?!

Erau dimineți în care luam traista cu cărți așa cum o lăsasem

de cu seară. De multe ori nici nu o deschideam...

Am văzut eu așa, după un timp, mi-am zis

,,Neculai, aici nu-i de stat." Am plecat argat

la a lu' Munteanu care stăteau mai la vale.

Oameni gospodari. Păzeam vacile.

S-au purtat foarte omenește cu mine....

Dumnezeu să-i ierte!

După aia am plecat la mină, că așa erau vremurile atunci.

Ion și Neculai erau frați după tată,

dar nu purtau același nume.

Când s-a născut Neculai, Ion, care era deja flăcău

amenința că o să se ducă să se spânzure dacă noul născut

o să poarte numele lui, Mocanu.

Tatăl, să nu tulbure apele moștenirilor viitoare

a cedat, și așa, fratele vitreg mai mic a purtat numele de familie

al mamei, din prima ei căsătorie. La fel și următorii frați,
Costică și Gheorghe.

Cu toate astea, nu s-ar zice că tatăl se purta rău cu fiul mai mic.

Ce-i drept, cum zicea Neculai, nu l-a ajutat cu cine știe ce în viață,

 dar nici nu l-a bătut.

Frații îmbătrînesc, unul de ani, altul de boală.

Suferința schimbă pe om și gândurile lui, 

iar Neculai constatase că nu poate pleca de pe lumea asta
cu sufletul încărcat.

Patimile de o viață se domolesc și fratele mai mic

calcă pragul celui mai mare ca să își ceară iertare

unul de la celălalt.

Iertarea își făcea însă greu loc între cei doi, sfioasă și

parcă fără curaj, în lipsa cuvintelor....

Ion surzise iar Neculai orbise.
Ceea ce unul auzea,

nu putea să vadă. Și invers.

Nu numai prin cuvinte se înțeleg însă oamenii, așa că

iertarea veni chiar și fără ca ei să își dea seama.

Fusese suficient că îi călcase pragul după 23 de ani

de când se certaseră de la pământ.

Nu după mult timp, Neculai, într-o amiază de aprilie,

alergă spre o salvare

grăbindu-se parcă să lase loc pe pământ

și altor destine care să se împlinească.