Furtuna

Era o vreme de apoi...
Ningea în plină vară.
Din cerul palid doar noroi
curgea prin palma-mi goală.
Șopteam cuvinte fără rost
spuneam că mi-e totuna
că stau să plec cu gându-n rai,
dar nu mă lasă luna.
O față tristă surâdeam
și-o lacrimă uscată
pica din ochii ce-nchideam
cu inima mea toată.
Vârtej de gânduri mă-nghițea
și respiram furtuna
acelui eu ce m-acuza
ca pentru totdeauna.

Limbi străine

Unele limbi străine

nu pot fi niciodată învățate.

Oamenii ajung să înțeleagă frânturi

și pentru că asta nu îi ajută prea mult,

ei încep să-și facă semne, să se atingă

sau să-și zâmbească.

Asta îi ajută un timp,

până când limba nu se mai mulțumește 

cu semne.

Mai întâi se zbat să priceapă scrisul

și cum deprind să priceapă câteva cuvinte

se grăbesc să le scrijelească

pe nisipul ce va să cadă pradă valurilor.

Alții reușesc să vorbească foarte bine

încât cei din jur rămân cu impresia 

că sunt vorbitori iscusiți, 

dar vai de cei care nu înțeleg nimic 

din ceea ce spun.

S-a întâmplat cândva ca neputința învățării 

să fie atât de mare,

că însăși divinitatea s-a simțit obligată

să depășească impasul,

pogorând ca flacără tălmăcitoare de graiuri

peste capetele învățăceilor.

Așa se face că limbile astea mor.

Abia după o vreme, unii, din motive ciudate,

au ideea nebunească să le reînvețe,

spre mirarea celor din jur

care nu pricep la ce mai poate folosi

o limbă moartă.

Unele limbi străine

nu se învață niciodată,

dar cu toate astea mulți încearcă.

De pildă, iubirea...

Vremuri

,,Eee..acu-i di trăit!" îl aud pe bătrân
din spatele căruței pline cu făină.
Adevărul e că nu sacii plini îl bucurau,
pe cât sticla de lichior pe care și-o cumpărase de la centru.
Încerca acum, la bătrânețe, trecut de 80 de ani
să îndulcească greutățile vieții.
Cu ochi mici, albaștri și înalt
nu prea semăna cu oamenii de prin colinele pe unde se aciuase.
Venise în sat de dincolo de Siret,
,,cu izmenele în băț", cum râdea lumea.
Se însurase cu Anica, fată cu ceva stare dar rămasă fără tată,
pe care mama ei o mărita ca să nu își piardă rostul.
16 ani ea, 26 el, intraseră în viață cam abrupt.
Se luaseră cam pe vremea când
timpul nu mai avea răbdare cu oamenii,
așa că mobilizarea l-a desprins de cei doi copii
care nu învățaseră încă să îi spună tată.
Nimeni nu prea putea scoate de la el cum a fost în război.
Nu era nicicum subiectul lui favorit.
Spunea câteodată, doar la băutură,
că el nu a omorât oameni....
Știa însă că hrănise moartea. Fusese ajutor de mitralieră.
Nu rămăsese cu o idee prea bună despre oameni
din toată perioada asta.
,,Omu-i dracu!" rezuma el devastator ființa umană,
atunci când nega cerurile.
Luptase până în Caucaz ca vânător de munte,
iar pe drumul de întoarcere căzuse prizonier în Crimeea.
Asta a fost tot ce a știut femeia despre el ani buni.
Când era întrebat de lagăr răspundea în batjocură
că trăise bine și mâncase numai caș.
Terciul de ovăz, numit cașa de ruși,
fusese hrana de bază în lagăre.
4 ani a stat a rătăcit prin stepa caspică,
iar când a fost eliberat, parcă era deja prea târziu.
Pentru cei întorși din lagăr numărul copiilor de pe prispă
era un bun indicator al fidelității femeii.
Puteau fi mai puțini, iar asta trecea cumva,
dar uneori erau mai mulți, iar asta nu mai trecea.
Bunăoară, unul din capătul satului  și-a găsit femeia
cu burta la gură, și, neputând suporta afrontul,
a fugit în lume cu șatra de țigani.
Grigore fusese mai băftos. Copiii erau în același efectiv,
numai că prima dată când l-au văzut, mărișori,
au fugit din ogradă, neștiind la ce mai este bun un tată
după ce ai învățat să înțelegi lumea fără el.
Ce a urmat nu a fost mai ușor.
Deosebirea era că greul ce a urmat, față de cel din război,
era de multe ori și frumos. 7 copii.
Abia mai spre bătrânețe,  începuse să îi placă viața,
tocmai când viața nu îl mai plăcea pe el.

Bunicului de pe mamă, Grigore, născut în 1913.

O viață de cal

Fătată într-o pădure,
nu se obișnuise niciodată
să treacă pe lângă mașinile zgomotoase
sau pe podurile de peste ape mari.
Îi plăcea să pască prin poieni
ca să simtă pașii mistreților
la auzul cărora ciulea urechile,
de parcă ar fi recunoscut vechi prieteni.
Alegerea numelui nu a fost o treabă simplă
în gospodăria la care nimerise,
numele clasice de cai fiind oarecum demodate.
Bunăoară, inspirat de cântecele vremii, un stăpân
dăduse numele calului Coco Jambo,
nume care pe lângă exotismul său
complica teribil înjurăturile
atunci când animalul era bătut.
Alt stăpân își striga iapa Coca,
nume aparent mai neaoș, doar că
la fel de neaoș ca al vecinei,
pe care o chema asemeni, Coca, așa încât,
nici iapa și nici vecina nu mai înțelegeau
cui îi erau adresate blestemele sau dezmierdările.
Doina, acesta fusese numele ales,
cam nepotrivit iuțimii unui cal
dar și mai nepotrivit vremurilor.
Nu ducea o viață tocmai grea,
măsurând fără voie timpul
prin lucrările câmpului din primăvară în toamnă
și căratul lemnelor iarna.
Se bucura de gerurile grele cu fân bun în iesle,
de primăverile cu iarbă nouă
care strepezea dinții,
de verile cu trifoi proaspăt cosit
și de toamnele cu căruțele mirosind a tain.
Doar o tuse o necăjea de la o vreme
după o ploaie rece care o prinse pe câmp.
I se aprinseră plămânii,
iar de la un timp tușea în tandem cu stăpânul.
După calculele acestuia,
tusea avea să scobească din plămânii lor
cam în același ritm, până la ultima suflare.
De la un timp însă, căruțele erau mai ușoare,
iar muncile mai rare.
Plămânii stăpânului o luaseră înainte
și nu îi mai așteptau pe cei ai calului,
iar prima răsuflare a morții o simți acesta
în căușul palmei, când primi banii pe calul vândut.
Animalul, strămutat, nu se obișnuise cu noul grajd,
cu noul stăpân și cu fânul care nu mai avea gust a primăvară.
Un cal care nu mănâncă nu e bun la nimic
așa că abatorul consimți eșecul vânzării ratate.
Toate astea se întâmplau
pe vremea în care, dintr-un soi de fandoseală,
Europei i se oprise carnea de cal în gât.
Asta poate și pentru că un gospodar
nu își vânduse calul
din toată inima.

Povești de pe vale

Pe fratele ăsta al meu, Ion,

n-o să-l pot ierta niciodată.

Mă trezea dimineața la 3-4 și mă lua cu el

să ducem lemne la târg.

Făceam o oră și ceva până în Bacău,

ajungeam, vindea lemnele și din cât lua pe ele

îmi dădea banii numărați să îi duc acasă lu' tata.

El își păstra bani și mai rămânea prin târg,

iar mie nu îmi lăsa un leu să îmi cumpăr un covrig.

Mă întorceam singur  noaptea cu căruța prin lunca Siretului,

unde nu era ca acuma. Baltă, pădure...

Mai auzeam și lupii câteodată.

Urâcios tare pentru un copil ca mine.

Nici nu știu dacă aveam 10 ani.

Ajuns acasă, îi dădeam banii tatei, luam traista cu cărți

și plecam la școală. Acolo dădeam de căldură....

Ce să mai înveți?! Adormeam cu capul pe bancă.

Aveam însă un învățător bun, mă vedea necăjit

și mă lăsa să dorm. În câteva rînduri

mi-a cumpărat și caiet,

că a văzut că nu am pe ce scrie.

Când mă întorceam acasă, lăsam traista,

mâncam ce mâncam și plecam la făcut lemne pe a doua zi.

Seara, acasă, pe întuneric, la lampă

- curentul s-a tras mai târziu la noi în sat -

cine să mai învețe?!

Erau dimineți în care luam traista cu cărți așa cum o lăsasem

de cu seară. De multe ori nici nu o deschideam...

Am văzut eu așa, după un timp, mi-am zis

,,Neculai, aici nu-i de stat." Am plecat argat

la a lu' Munteanu care stăteau mai la vale.

Oameni gospodari. Păzeam vacile.

S-au purtat foarte omenește cu mine....

Dumnezeu să-i ierte!

După aia am plecat la mină, că așa erau vremurile atunci.

Ion și Neculai erau frați după tată,

dar nu purtau același nume.

Când s-a născut Neculai, Ion, care era deja flăcău

amenința că o să se ducă să se spânzure dacă noul născut

o să poarte numele lui, Mocanu.

Tatăl, să nu tulbure apele moștenirilor viitoare

a cedat, și așa, fratele vitreg mai mic a purtat numele de familie

al mamei, din prima ei căsătorie. La fel și următorii frați,
Costică și Gheorghe.

Cu toate astea, nu s-ar zice că tatăl se purta rău cu fiul mai mic.

Ce-i drept, cum zicea Neculai, nu l-a ajutat cu cine știe ce în viață,

 dar nici nu l-a bătut.

Frații îmbătrînesc, unul de ani, altul de boală.

Suferința schimbă pe om și gândurile lui, 

iar Neculai constatase că nu poate pleca de pe lumea asta
cu sufletul încărcat.

Patimile de o viață se domolesc și fratele mai mic

calcă pragul celui mai mare ca să își ceară iertare

unul de la celălalt.

Iertarea își făcea însă greu loc între cei doi, sfioasă și

parcă fără curaj, în lipsa cuvintelor....

Ion surzise iar Neculai orbise.
Ceea ce unul auzea,

nu putea să vadă. Și invers.

Nu numai prin cuvinte se înțeleg însă oamenii, așa că

iertarea veni chiar și fără ca ei să își dea seama.

Fusese suficient că îi călcase pragul după 23 de ani

de când se certaseră de la pământ.

Nu după mult timp, Neculai, într-o amiază de aprilie,

alergă spre o salvare

grăbindu-se parcă să lase loc pe pământ

și altor destine care să se împlinească.

Antipastel

Aleargă anul fără cap
Cu anotimpuri amputate,
Ca un balaur sfârtecat
Din vara retezată o iarnă cruntă
Stihiile își scoate.
S-a săturat și toamna să mai însemne moarte,
Nici primăverii nu-i mai place verdele ca dar,
Bolnavă-i iarna de albu-i de pe coaste
Iar vara-și caută alt loc în calendar.
Frunzele se caută prin mărăcini
Se cațără pe crengi uscate
Ascund incert chiar fructele descoapte
Ce mor întoarse-n florile de martie.
Nici oamenii nu sunt mai fericiți
În lumea asta fără timp sau fapte.

Phoenix

Din prea multă grijă pentru curăţenie
am şters toată cenuşa din noi,
am aruncat-o în văzduhul trecutului,
 lăsând pasărea Phoenix fără obiectul renaşterii.
Ne-am obişnuit uşor cu noua fiinţă
- mai salubră şi vandabilă -
şi am uitat să visăm la nemurire
prea îndrăgostiţi de a fi oameni.

Încă o întrebare

Brusc, într-una din dimineţile trecute
m-am trezit cu senzaţia
că trupul meu nu suportă greutatea veşniciei.
Am cugetat inutil asupra problemei
mai ales că, pare-se,
nu sunt singurul care ar fi făcut-o.
Am descoperit deja că am un lucru în comun
cu toţi cei dinaintea mea frământaţi de acelaşi gând:
la aşa ceva nu există răspuns; există doar întrebări.
Da, e cumva hilar că viaţa
e condiţia necesară fiinţei
pentru a muri,
dar oare dacă ne-am naşte morţi
am regreta când ni se oferă şansa învierii?

Întrebări

Unde îţi este izvorul, iubire?
Cum de renaşti cotidian pe pământ?
De ce nu îţi cauţi o lume în care
oameni mai buni să te poarte în vorbă sau gând?

Ce sevă-ţi hrăneşte făptura plăpândă
în sufletele de piatră în care-ai crescut?
Şi cum de mai înfloreşti, însetată
de lacrimi uscate-n trecut?

Mai vin copii şi-ţi plâng la rădăcină
o lacrimă, o bucurie sau chiar un sărut.
Trec anii şi altor altare se-nchină
Nepăsători de raiul pierdut.

Îşi aduc de tine aminte bătrânii,
înşelaţi de zeii pe care i-au înfruptat,
te invocă-n secunda pierii...
iar tu reapari ca şi cum niciodată nu ai plecat.

Răspunsuri

Întunericul mă găseşte sumbru
fără să priceapă că
numai din penumbră poate fi înţeleasă
frumuseţea luminii.
Cei cărora le vorbesc
mă consideră pesimist,
deşi prin tot ce spun
le călesc optimismul.
Apele mă judecă instabil,
deşi eu voi mai dura poate
şi când ele, cu alt chip,
mă vor zări a doua oară.
Oamenii mă văd trist,
fără să aprecieze delicateţea
de a lăsa, din când în când,
fericirea să se odihnească.

Definiţie

...pentru Luiza-Maria.
Dacă mai zâmbim în somn
sau mai suntem cuprinşi de teamă
e semn că nu ni s-a scurs pe deplin
copilăria din suflet.
Dacă ne mai putem juca
în gând cu noi,
cei de odinioară,
înseamnă că nu am încetat să fim copii.
Dacă nu ne simţim străini
în propria copilărie,
aceasta trăieşte prin noi
şi ne transformă viaţa în joc.
Căci copilăria durează până când
învăţăm să ne numărăm păcatele,
iar maturitatea începe
atunci când ne oprim din numărat.

Angoase

Mă tem de bogăţiile care mă fac sărac,
de ploaia ce nu udă,
de Soarele ce nu încălzeşte
şi de ochii fără lacrimi.
Mi-e frică de lumina care orbeşte,
de întunericul ce luminează calea,
de asfinţitul fără lumină
şi de răsăritul fără întuneric.
Mă dezgustă florile fără miros,
vinul care nu îmbată,
apa care nu ţine de sete
şi iubirea care naşte ură.
Mă înfioară timpul ce stă pe loc,
frunza care bate fără vânt,
apa liniştită în mijlocul furtunii
şi iubirea fără sacrificiu.

Ora Pământului

Bucătăria de chirpici
era primenită cu miros proaspăt
de var stins în ogradă
la câteva săptămâni înainte de Paşte.
Var cumpărat de la negustori
veniţi de aievea, în căruţe cu coviltir,
ce ascundeau bolovani de piatră albă,
sfârâitori sub scuipatul proaspăt.
Orele de seară târzie
erau animate acustic doar de zgomotul
unui aparat învechit în care se aud, poate şi acum,
fragmente de teatru radiofonic.
Tensiunea creştea în difuzoarele
pline de praful anilor din urmă,
însă era brusc întreruptă
de întuneric: ,,S-a luat lumina!"
suna verdictul implacabil.
Cuvintele astea aveau un iz de anticreaţie,
pentru că sunau taman pe dos faţă de cele
ale Creatorului
de la începutul veacurilor.
Singura diferenţă notabilă
era că de data asta era vorba
de lumina unui bec de 50 de vaţi.
Pierea odată cu întunericul
şi acel mic univers
creat în mintea copilului
ce îşi imagina feţele personajelor
pornind de la vocile care răsunau în difuzoare.
Mureau vocile grase, cele slabe,
vocile cu nas coroiat, cele cu faţă rotundă,
vocile înalte şi cele scunde,
vocile cu ochelari sau cele şchioape.
O vreme se încăpăţâna să aştepte
să vină curentul şi, întins în pat,
îşi imagina cum respectivul, curentul,
se apropia de bucătăria lor.
Îl însoţea la pas de om bătrân de când pleca din oraş
- auzise el că de acolo s-ar trage -
până când o cotea pe uliţa lor, pe vale,
trecea pe la poartă bunicilor,
apoi peste podul şubred de lemn,
ajungea la fântână şi................
Dimineaţa uita totul;
miros de pământ reavăn,
fumul curăţeniei de primăvară,
miei albi ca laptele în ţarcul oilor.
Alt Univers, mai concret, regenera cotidian.
După ani,
mi se cere să sting luminile
cam la acelaşi moment din an.
Zâmbesc la gândul sutelor de ore ale Pământului,
sărbătorite în avans
şi luminez ostentativ sărăcia
cu un bec de 100 de vaţi.

Crez

Îmi e frică să şterg praful din casă.
Cine ştie ce viitoare fine
aranjamente geologice ajung să deranjez
prin acţiunea mea necugetată.
Nici petale de flori nu rup,
ca să nu ştirbesc,
de dragul amorului,
din frumuseţea viitoarelor fosile.
Nu îmi plac vulcanii, de teamă
ca talpa mea să nu râmână eternizată
în cenuşa lor, speriind astfel, prin urăţenie,
viitori antropologi aflaţi în căutarea
unor predecesori mai estetici.
Prefer să stau lângă oameni, aproape,
să mă-nchin, să iubesc şi să sper
convins că aceasta e singura cale ce, poate,
nu duce sigur spre efemer.

Vestigii

Simt că sunt o adevărată necropolă
în care zac amestecate
rămăşiţe din sufletele nesfârşitelor generaţii
ale străbunilor mei.
Oamenii pe care îi întâlnesc în viaţă
au cu toţii veleităţi de arheologi
şi-mi sapă cu încăpăţânare la temelie,
căutând sentimente unicat.
Jefuit de multe comori sufleteşti
cu care eram înzestrat,
mi-am deschis un magazin în priviri
unde vând, în schimbul zâmbetelor,
copii fidele ale originalelor.
Noii cumpărători pleacă fericiţi
de noile lor achiziţii, cumpărate pe nimic,
neştiind că ceea ce au,
nu vor avea niciodată.

Dubla măsură

Ca un sultan admirându-şi haremul
plin de soţii iubitoare,
mă regăsesc, imperial, dimineaţa
în faţa dulapului cu haine.
Cu un aer ceremonios, o aleg pe aceea
căreia o să îi umplu goliciunea
cu carnea mea, dându-i, în acest fel,
un sens în ziua cu pricina.
De multe ori îmi place
să îmbrac o haină câteva zile la rând
şi în felul acesta să o hrănesc
cu iluzia fidelităţii.
Cu unele devin intransigent
şi le repudiez brusc şi definitiv din garderobă
în zilele fatidice în care le este sortit să plece
pe drumul fără întoarcere către bulendre.
Nu mă pot lepăda însă la fel de oameni,
şi mă mai îmbrac adeseori cu amintirea lor,
chiar dacă ei, oamenii, nu sunt nimic altceva
decât nişte haine cu suflet.

Coşmar

Mă scufundam în mlaştina disperării
tras spre adâncuri de gânduri negre,
dar am răzbit spre suprafaţă
când nu am mai pus toate greutăţile pe suflet.
Am sângerat în partea inimii
ca străpuns de o lance a regretelor,
dar rana mi s-a închis hotărându-mă
să ţin cont de cine îmi stă în coastă.
Am aruncat împotriva mea plăgi biblice
încât pielea mi se umpluse de lepră,
aşa că mi-am propus să am grijă
la cine îmi intră pe sub piele.
Am mai visat că zăceam cu creierii sfărâmaţi
de un glonţ tras în războiul cu mine însumi
şi m-am trezit convins că trebuie să fiu mai atent
la tot ce îmi trece prin cap.

Nemărginire

Timpul e rodul clipelor sublime
ce vor sa iasă din anonimat.

Mii de milenii s-a lucrat a lumii zămislire
şi iată, o Secundă Pământul a creat;
infinităţi de ape se scurg spre mări în nesfârşire,
ajunge o secundă şi...marea e uscat.
O viaţă trudeşte omul către mântuire
şi doar o clipă îl transformă în damnat,
iar altul ale vieţii secunde le pierde în neştire
şi-o altă Clipă i le-a răscumpărat.
Poeţii rătăcesc printre idei până-n smintire,
aşteaptă Clipa şi s-au eliberat,
căci Babel de cuvinte tânjeau în putrezire
la gândul ce le-ncheagă-n vers curat.
E viaţa noastră un ocean de clipe sfinte
de una dintre ele stă sufletu-agăţat,
pierdut printre epave de vise ne'mplinite,
vâslind către limanul iubirii, ne'ncetat.

Timpul e rodul clipelor sublime
ce vor sa iasă din anonimat.

Disensiuni

Recunosc, am multe divergenţe
cu propria-mi persoană
şi reuşesc, uneori,
chiar să îmi devin antipatic.
Adesea, e aşa o ceartă în mine
încât nu mai aud nimic
din tot ceea ce
spun celorlalţi.
Îmi vine chiar să mă plesnesc,
dar mă abţin, pentru că
nu ştiu căruia din mine
i-ar aparţine obrazul lovit.
Totuţi, cel mai rău este
dacă ajung să îmi întorc spatele
şi nu mă mai pot
privi în ochi.
Poate şi de aceea nu ştiu ce vor
oamenii din jur cărora le ţip:
- Ce aveţi cu mine,
când în mine sunt atîţia eu?

Boală

Se întâmplă uneori
să mă doară capul
cu tot cu suflet.
Alteori, mă ţine un junghi
în gândurile bune
şi parcă nu mai am nici o vlagă
în rostirea vorbelor frumoase.
Îmi pare adesea
că pulsul iubirii îmi scade
atât de mult,
încât rămân fără lacrimi.
Doctorii sunt depăşiţi
de simptomele mele
şi clatină din cap
apocaliptic.
Încerc să mă vindec singur
înghiţind dimineaţa răsărit de soare
dar mai simt o vreme boala în mine,
până când îmi dau seama
că trăiesc.