Purtăm în noi ceva
din infidelitatea frunzei
ce se lasă prea uşor despărţită
de ramura ce a hrănit-o.
Ne ajunge o adiere a vântului de toamnă
ca să ne lăsăm rupţi
de ceea ce credeam până atunci că e parte
din fiinţa noastră.
Mai apoi,
stăm răstigniţi între ramură şi ţărână
aşteptând putrezirea
prin care nădăjduim spre înviere.
Din dorul copacului părăsit
se naşte în noi dorinţa
de a hrăni mugurii unui arbore celest
de care să nu ne mai rupem
vreodată.
miercuri, 18 august 2010
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
nota 7 pentru poezie.
RăspundețiȘtergere1. nu am pretentii ca ar fi poezie.
RăspundețiȘtergere2. 7 e mult.
hmm..imi place ideea din spatele versurilor..eu as da 10 pentru filosofia vietii cuprinsa aici
RăspundețiȘtergereadevarat graiti! Macar din creatiile dumneavoastra sa ne mai dam si noi seama ca exista in noi si o latura mai sensibila..
RăspundețiȘtergere