Furtuna

Era o vreme de apoi...
Ningea în plină vară.
Din cerul palid doar noroi
curgea prin palma-mi goală.
Șopteam cuvinte fără rost
spuneam că mi-e totuna
că stau să plec cu gându-n rai,
dar nu mă lasă luna.
O față tristă surâdeam
și-o lacrimă uscată
pica din ochii ce-nchideam
cu inima mea toată.
Vârtej de gânduri mă-nghițea
și respiram furtuna
acelui eu ce m-acuza
ca pentru totdeauna.

Limbi străine

Unele limbi străine

nu pot fi niciodată învățate.

Oamenii ajung să înțeleagă frânturi

și pentru că asta nu îi ajută prea mult,

ei încep să-și facă semne, să se atingă

sau să-și zâmbească.

Asta îi ajută un timp,

până când limba nu se mai mulțumește 

cu semne.

Mai întâi se zbat să priceapă scrisul

și cum deprind să priceapă câteva cuvinte

se grăbesc să le scrijelească

pe nisipul ce va să cadă pradă valurilor.

Alții reușesc să vorbească foarte bine

încât cei din jur rămân cu impresia 

că sunt vorbitori iscusiți, 

dar vai de cei care nu înțeleg nimic 

din ceea ce spun.

S-a întâmplat cândva ca neputința învățării 

să fie atât de mare,

că însăși divinitatea s-a simțit obligată

să depășească impasul,

pogorând ca flacără tălmăcitoare de graiuri

peste capetele învățăceilor.

Așa se face că limbile astea mor.

Abia după o vreme, unii, din motive ciudate,

au ideea nebunească să le reînvețe,

spre mirarea celor din jur

care nu pricep la ce mai poate folosi

o limbă moartă.

Unele limbi străine

nu se învață niciodată,

dar cu toate astea mulți încearcă.

De pildă, iubirea...

Vremuri

,,Eee..acu-i di trăit!" îl aud pe bătrân
din spatele căruței pline cu făină.
Adevărul e că nu sacii plini îl bucurau,
pe cât sticla de lichior pe care și-o cumpărase de la centru.
Încerca acum, la bătrânețe, trecut de 80 de ani
să îndulcească greutățile vieții.
Cu ochi mici, albaștri și înalt
nu prea semăna cu oamenii de prin colinele pe unde se aciuase.
Venise în sat de dincolo de Siret,
,,cu izmenele în băț", cum râdea lumea.
Se însurase cu Anica, fată cu ceva stare dar rămasă fără tată,
pe care mama ei o mărita ca să nu își piardă rostul.
16 ani ea, 26 el, intraseră în viață cam abrupt.
Se luaseră cam pe vremea când
timpul nu mai avea răbdare cu oamenii,
așa că mobilizarea l-a desprins de cei doi copii
care nu învățaseră încă să îi spună tată.
Nimeni nu prea putea scoate de la el cum a fost în război.
Nu era nicicum subiectul lui favorit.
Spunea câteodată, doar la băutură,
că el nu a omorât oameni....
Știa însă că hrănise moartea. Fusese ajutor de mitralieră.
Nu rămăsese cu o idee prea bună despre oameni
din toată perioada asta.
,,Omu-i dracu!" rezuma el devastator ființa umană,
atunci când nega cerurile.
Luptase până în Caucaz ca vânător de munte,
iar pe drumul de întoarcere căzuse prizonier în Crimeea.
Asta a fost tot ce a știut femeia despre el ani buni.
Când era întrebat de lagăr răspundea în batjocură
că trăise bine și mâncase numai caș.
Terciul de ovăz, numit cașa de ruși,
fusese hrana de bază în lagăre.
4 ani a stat a rătăcit prin stepa caspică,
iar când a fost eliberat, parcă era deja prea târziu.
Pentru cei întorși din lagăr numărul copiilor de pe prispă
era un bun indicator al fidelității femeii.
Puteau fi mai puțini, iar asta trecea cumva,
dar uneori erau mai mulți, iar asta nu mai trecea.
Bunăoară, unul din capătul satului  și-a găsit femeia
cu burta la gură, și, neputând suporta afrontul,
a fugit în lume cu șatra de țigani.
Grigore fusese mai băftos. Copiii erau în același efectiv,
numai că prima dată când l-au văzut, mărișori,
au fugit din ogradă, neștiind la ce mai este bun un tată
după ce ai învățat să înțelegi lumea fără el.
Ce a urmat nu a fost mai ușor.
Deosebirea era că greul ce a urmat, față de cel din război,
era de multe ori și frumos. 7 copii.
Abia mai spre bătrânețe,  începuse să îi placă viața,
tocmai când viața nu îl mai plăcea pe el.

Bunicului de pe mamă, Grigore, născut în 1913.

O viață de cal

Fătată într-o pădure,
nu se obișnuise niciodată
să treacă pe lângă mașinile zgomotoase
sau pe podurile de peste ape mari.
Îi plăcea să pască prin poieni
ca să simtă pașii mistreților
la auzul cărora ciulea urechile,
de parcă ar fi recunoscut vechi prieteni.
Alegerea numelui nu a fost o treabă simplă
în gospodăria la care nimerise,
numele clasice de cai fiind oarecum demodate.
Bunăoară, inspirat de cântecele vremii, un stăpân
dăduse numele calului Coco Jambo,
nume care pe lângă exotismul său
complica teribil înjurăturile
atunci când animalul era bătut.
Alt stăpân își striga iapa Coca,
nume aparent mai neaoș, doar că
la fel de neaoș ca al vecinei,
pe care o chema asemeni, Coca, așa încât,
nici iapa și nici vecina nu mai înțelegeau
cui îi erau adresate blestemele sau dezmierdările.
Doina, acesta fusese numele ales,
cam nepotrivit iuțimii unui cal
dar și mai nepotrivit vremurilor.
Nu ducea o viață tocmai grea,
măsurând fără voie timpul
prin lucrările câmpului din primăvară în toamnă
și căratul lemnelor iarna.
Se bucura de gerurile grele cu fân bun în iesle,
de primăverile cu iarbă nouă
care strepezea dinții,
de verile cu trifoi proaspăt cosit
și de toamnele cu căruțele mirosind a tain.
Doar o tuse o necăjea de la o vreme
după o ploaie rece care o prinse pe câmp.
I se aprinseră plămânii,
iar de la un timp tușea în tandem cu stăpânul.
După calculele acestuia,
tusea avea să scobească din plămânii lor
cam în același ritm, până la ultima suflare.
De la un timp însă, căruțele erau mai ușoare,
iar muncile mai rare.
Plămânii stăpânului o luaseră înainte
și nu îi mai așteptau pe cei ai calului,
iar prima răsuflare a morții o simți acesta
în căușul palmei, când primi banii pe calul vândut.
Animalul, strămutat, nu se obișnuise cu noul grajd,
cu noul stăpân și cu fânul care nu mai avea gust a primăvară.
Un cal care nu mănâncă nu e bun la nimic
așa că abatorul consimți eșecul vânzării ratate.
Toate astea se întâmplau
pe vremea în care, dintr-un soi de fandoseală,
Europei i se oprise carnea de cal în gât.
Asta poate și pentru că un gospodar
nu își vânduse calul
din toată inima.

Povești de pe vale

Pe fratele ăsta al meu, Ion,

n-o să-l pot ierta niciodată.

Mă trezea dimineața la 3-4 și mă lua cu el

să ducem lemne la târg.

Făceam o oră și ceva până în Bacău,

ajungeam, vindea lemnele și din cât lua pe ele

îmi dădea banii numărați să îi duc acasă lu' tata.

El își păstra bani și mai rămânea prin târg,

iar mie nu îmi lăsa un leu să îmi cumpăr un covrig.

Mă întorceam singur  noaptea cu căruța prin lunca Siretului,

unde nu era ca acuma. Baltă, pădure...

Mai auzeam și lupii câteodată.

Urâcios tare pentru un copil ca mine.

Nici nu știu dacă aveam 10 ani.

Ajuns acasă, îi dădeam banii tatei, luam traista cu cărți

și plecam la școală. Acolo dădeam de căldură....

Ce să mai înveți?! Adormeam cu capul pe bancă.

Aveam însă un învățător bun, mă vedea necăjit

și mă lăsa să dorm. În câteva rînduri

mi-a cumpărat și caiet,

că a văzut că nu am pe ce scrie.

Când mă întorceam acasă, lăsam traista,

mâncam ce mâncam și plecam la făcut lemne pe a doua zi.

Seara, acasă, pe întuneric, la lampă

- curentul s-a tras mai târziu la noi în sat -

cine să mai învețe?!

Erau dimineți în care luam traista cu cărți așa cum o lăsasem

de cu seară. De multe ori nici nu o deschideam...

Am văzut eu așa, după un timp, mi-am zis

,,Neculai, aici nu-i de stat." Am plecat argat

la a lu' Munteanu care stăteau mai la vale.

Oameni gospodari. Păzeam vacile.

S-au purtat foarte omenește cu mine....

Dumnezeu să-i ierte!

După aia am plecat la mină, că așa erau vremurile atunci.

Ion și Neculai erau frați după tată,

dar nu purtau același nume.

Când s-a născut Neculai, Ion, care era deja flăcău

amenința că o să se ducă să se spânzure dacă noul născut

o să poarte numele lui, Mocanu.

Tatăl, să nu tulbure apele moștenirilor viitoare

a cedat, și așa, fratele vitreg mai mic a purtat numele de familie

al mamei, din prima ei căsătorie. La fel și următorii frați,
Costică și Gheorghe.

Cu toate astea, nu s-ar zice că tatăl se purta rău cu fiul mai mic.

Ce-i drept, cum zicea Neculai, nu l-a ajutat cu cine știe ce în viață,

 dar nici nu l-a bătut.

Frații îmbătrînesc, unul de ani, altul de boală.

Suferința schimbă pe om și gândurile lui, 

iar Neculai constatase că nu poate pleca de pe lumea asta
cu sufletul încărcat.

Patimile de o viață se domolesc și fratele mai mic

calcă pragul celui mai mare ca să își ceară iertare

unul de la celălalt.

Iertarea își făcea însă greu loc între cei doi, sfioasă și

parcă fără curaj, în lipsa cuvintelor....

Ion surzise iar Neculai orbise.
Ceea ce unul auzea,

nu putea să vadă. Și invers.

Nu numai prin cuvinte se înțeleg însă oamenii, așa că

iertarea veni chiar și fără ca ei să își dea seama.

Fusese suficient că îi călcase pragul după 23 de ani

de când se certaseră de la pământ.

Nu după mult timp, Neculai, într-o amiază de aprilie,

alergă spre o salvare

grăbindu-se parcă să lase loc pe pământ

și altor destine care să se împlinească.

Antipastel

Aleargă anul fără cap
Cu anotimpuri amputate,
Ca un balaur sfârtecat
Din vara retezată o iarnă cruntă
Stihiile își scoate.
S-a săturat și toamna să mai însemne moarte,
Nici primăverii nu-i mai place verdele ca dar,
Bolnavă-i iarna de albu-i de pe coaste
Iar vara-și caută alt loc în calendar.
Frunzele se caută prin mărăcini
Se cațără pe crengi uscate
Ascund incert chiar fructele descoapte
Ce mor întoarse-n florile de martie.
Nici oamenii nu sunt mai fericiți
În lumea asta fără timp sau fapte.

Phoenix

Din prea multă grijă pentru curăţenie
am şters toată cenuşa din noi,
am aruncat-o în văzduhul trecutului,
 lăsând pasărea Phoenix fără obiectul renaşterii.
Ne-am obişnuit uşor cu noua fiinţă
- mai salubră şi vandabilă -
şi am uitat să visăm la nemurire
prea îndrăgostiţi de a fi oameni.